Film: O scenă a memoriei – 100 de ani de Teatru Național la Chișinăuun film documentar de Petru Hadârcă
cu participarea: Ion Caramitru, Constantin Dinulescu, Vladimir Beșleagă, Mihai Cimpoi, Larisa Turea, Viorica Chircă, Vitalie Rusu, Ludmila Iachim, Dina Cocea, Ninela Caranfil, Iurie Negoiță, Nicolae Darie, Anatol Durbală, Iurie Focșa, Ana Bunescu, Alexandru Leancă, Alexandru Vasilache, Alexandru Cozub, Diana Decuseară, Elena Negru, Gheorghe Negru.
Regie – Petru Hadârcă
Producător – Virgiliu Mărgineanu
Scenariu – Petru Hadârcă, Mariana Onceanu
Compozitor – Valeriu Cașcaval
Director de imagine Oleg Popescu
Editor imagine, design grafic, colorizare – Radu Dumitru Zaporojan
Sunet – Valentin Strișcov
Lumini – Denis Chitoroagă, Grigori Snigureac

Istoria Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău este mai mult decât o istorie despre artă, glorie, vedete sau dezbateri estetice. Este istoria unui teatru care și-a cucerit dreptul de a fi, de a juca în limba română și de a fi liberi în creația lor, în condițiile unei istorii vitrege de crize și circumstanțe insolite, dramatice și adesea tragice, generate de poziționarea geografică și de circumstanțele geopolitice ale secolului al XX-lea. Este istoria unei supraviețuiri: prin miracolul artei și prin energiile limbii române, teatrul și-a recucerit dreptul la libertatea de creație și a contribuit la supraviețuirea spirituală a mai multor generații de spectatori, oferind astăzi iubitorilor de frumos un spațiu de gândire și reflecție, o platformă de integrare a fluxurilor creatoare și novatoare ale artei scenice românești și europene.
Primul teatru permanent de repertoriu finanțat din bani publici la Chișinău a fost Teatrul Național de limbă română înființat la 6 octombrie 1921 de Guvernul Român. După ce mai bine de o sută de ani (1812-1918) autoritățile Imperiului Rus au limitat, interzis și persecutat limba și cultura română în teritoriul de la est de Prut, pentru prima dată populația majoritară vorbitoare de limba română a avut acces la școală și cultură în limba maternă. De-a lungul celor 100 de ani de activitate teatrală, cea mai mare cumpănă care a decapitat și aproape că a distrus teatrul a fost perioada stalinistă (1944-1956), cu principiul urii de clasă și al terorii de partid ridicat la nivel de politică oficială. La Chișinău, pentru dreptul de a crea liber, pentru dreptul de a face artă în limba română, oamenii de cultură au murit și au fost condamnați la GULAG. A fost un dezastru și o catastrofă pentru oameni, pentru spiritul artistic și pentru teatrul românesc. Renașterea culturală și cucerirea libertății și independenței din 1990 nu a fost un miracol, ci o luptă, o confruntare zilnică (în perioada următoare 1956-1990) plină de încordare, nervi, curaj, de intimidări și restricții pentru fiecare piesă românească inclusă în repertoriu, pentru fiecare cuvânt rostit corect conform dicționarelor limbii române, pentru fiecare piesă din repertoriul universal ce promova ideile libertății și democrației. Este o istorie pe care oamenii de teatru au trăit-o împreună cu spectatorii lor.